Tare m-am bucurat când Doina Borgovan m-a invitat în emisiunea ei, la Radio Cluj, să vorbim despre proiectele mele. Împreună am vorbit despre parcursul meu profesional, cum am ajuns de la consilier juridic la consilier pentru familii monoparentale și reconstituite, precum și despre provocările și resursele noastre.

Dar m-am bucurat și mai mult (și am avut emoții tare mari) și dintr-un motiv foarte personal: pentru că Doina mi-a zâmbit de prima oară când ne-am cunoscut. 🙂 O prezență plăcută și prietenoasă, Doina s-a bucurat pentru noi doi, chiar dacă ani de zile și-a petrecut weekend-uri sau concedii împreună cu dragul meu și prima lui soție.

Din păcate, realitatea ne arată că de cele mai multe ori, după divorț, foarte multe prietenii se destramă. Pentru că apare acest nou context inconfortabil, când nu mai știm cum să ne poziționăm unii față de ceilalți. „Sunt prietenii mei sau ai lui?”, „Oare mă susține în decizia mea de a divorța sau mă judecă?”, „Oare e de acord cu mine pe față și apoi pe la spate mă bârfește?”. O situație la fel de inconfortabilă e și pentru noii parteneri – „Cât de mult mă pot apropia de vechii prieteni ai actualului meu partener?”, „Pot avea încredere în această persoană, date fiind trecutul comun, prietenia și eventuala loialitate față de vechea relație a partenerului meu?”, „Oare mă compară cu fostul/fosta?”.

Apropierea prietenului comun față de unul dintre partenerii anteriori poate părea pentru cel de-al doilea un gest neloial. Sau poate fi interpretat ca o respingere – „dacă o acceptă pe noua iubită, înseamnă că pe mine (fosta) mă respinge”. Prea puțini acceptă că o persoană poate fi prieten cu amândoi, cei care s-au iubit cândva, s-au înțeles și care au un trecut împreună, adică inclusiv prieteni. Pentru că nu e despre „ori cu mine ori împotriva mea”! Iar dacă totul se rezumă la a ne ventila nemulțumirile din relația cu partenerul pentru a ne simți noi validați, așteptând să ni se dea dreptate sau să fim compătămiți (deci implicit să aruncăm vina pe partener), înseamnă că relația noastră de prietenie nu are un fundament real, stabil. Că este prea mult despre nevoile personale, și nu atât și despre celălalt sau despre cea de-a treia entitate – relația noastră.

Doar că până se mai domolește suferința, până să ne dăm seama de insecuritățile noastre și de neîncrederea noastră în relații, de granițele atât de rigide pe care e posibil să le punem pentru a ne proteja de ceea ce am perceput noi ca fiind un pericol sau poate până acceptăm că noua situație ne face să fim mai stânjeniți când vine vorba chiar și de prieteni… până atunci e posibil să ne fi izolat sau să-i fi îndepărtat pe ceilalți atât de mult, încât să nu știm cum să ne re-apropiem de ei. E posibil să fi lăsat timpul să se scurgă și să creeze un și mai mare hău între noi și prietenii noștri vechi. Pentru că timpul nu vindecă de unul singur, ci e nevoie de efortul nostru conștient pentru a ne îmbunătăți relațiile. De a merge noi înspre ceilalți fără să așteptăm ca ei să se reapropie. De a ne lăsa vulnerabili în fața altora. De a ne asuma contribuția noastră în relații, impactul cuvintelor sau gesturilor noastre. De a avea curajul de a vorbi deschis despre ce ne doare. De a avea curajul să auzim o altă părere sau un feedback pe care l-am tot evitat. De a ne cere iertare și de a repara relațiile noastre. Și, pe de altă parte, e nevoie și de a accepta că și prieteniile, la fel ca relația de cuplu, înseamnă un proces continuu. Că timpul, chiar dacă nu vindecă de unul singur, e un ingredient important când vine vorba de a ne desprinde de un context mult prea încărcat emoțional și de a ne ajuta să avem o altă perspectivă.

Dar ce frumos e când poți să fii alături de celălalt, ca OM, să te bucuri că-i merge bine, indiferent de relația pe care o ai sau ai avut-o cu fiecare dintre cei doi vechi parteneri. 🙂 Iată încă un argument pentru integritate, respect și bunătate în relații…indiferent de care sunt ele.

Vă invit, așadar, să urmăriți înregistrarea emisiunii.