Cartea bună pe care v-o recomand astăzi este „Cum să crești un copil sigur de sine”, avându-i ca autori pe Kent Hoffman, Glen Cooper și Bert Powell, trei renumiți psihoterapeuți, autori ai conceptului de parentaj bazat pe Cercul Siguranței. Textul este un ghid practic, bazat pe știință și accesibil tuturor, care te va ajuta să descifrezi nevoile copilului tău și să pui bazele unui atașament sigur.
Recomand această carte (alături de programul Cercul siguranței și Core sensitivities) pentru că mie ca părinte mi-a adus mai multă înțelegere a mea și a copilului meu, dar am găsit aici și multă compasiune și o confirmare că sunt părintele suficient de bun de care are nevoie copilul meu, chiar dacă nu fac lucrurile perfect sau ca la carte.
Expusă fiind la multă informație, cărți și cursuri de parenting, la lentila facebook-ului care îți arată doar copii zâmbitori și părinți perfecți sau, din contră, copii nefericiți cu părinți „iresponsabili”, cu multă judecată în grupurile de mămici, ajungeam să mă simt de multe ori copleșită. Nu sunt un părinte bun, îmi nenorocesc copilul, copilul meu o să mă urască – sunt gânduri care au persistat mult în mintea mea (și sunt convinsă acum că asta se întâmplă cu majoritatea părinților din ziua de azi). Și pe măsură ce mi le spuneam mai mult, pe atât eram mai anxioasă și mai puțin coerentă în comportamentul meu.
Cercul Siguranței însă este un program de reflecție, nu un curs înțesat cu informații de tipul ce să fac ca să. Este un instrument care te îndeamnă să reflectezi și să-ți dai seama de propria lentilă prin care vezi lumea. Pentru că de mici am învățat să folosim niște „ochelari” – fie să vedem mai bine pericolele sau să le evităm, ca o modalitate de protecție, doar că în timp, „dioptriile” s-au mărit în funcție de experiențele noastre, alterând mult imaginea. Tocmai de aceea, programul ne propune să scoatem ochelarii care, culmea, ar fi trebuit să ne ajute, și să vedem cu mai multă claritate realitatea ce ne înconjoară, pericolele false din jurul nostru, reflectând. Munca propriu-zisă este așadar în reflecție, nu în punerea în aplicare a unor informații disparate.
Autorii ne propun să ne concentrăm pe mesajul pe care ni-l transmite un comportament al copilului, fără a-l eticheta. Pentru că noi vedem ceea ce ne așteptăm să vedem. Vedem cu mintea, nu cu ochii. Nu vedem ceea ce este, vedem ce suntem noi, pentru că setările noastre mentale au un fundal emoțional, fizic. De exemplu, când copilul îmi spune că sunt o mamă rea sau că sunt urâtă, eu chiar văd în ochii lui respingerea, îmi provoacă suferință și reacționez ca atare, dar asta este numai ce văd eu, nu ceea ce făcea copilul care doar îmi transmitea o nevoie a lui. Nu era despre mine, ci despre copil, doar că eu am luat-o personal. Iar protejându-mă de sentimentele inconfortabile, nevoia copilului rămâne ignorată.
Mai mult, autorii vin cu o abordare plină de compasiune și înțelegere, pentru că chiar și atunci când vei fi conștientizat „dioptriile” ochelarilor tăi, s-ar putea să uiți că-i ai pe nas și vei reacționa automat, așa cum probabil multora dintre noi ni se întâmplă.
Mi-a plăcut mult însă ideea că putem transforma copilăria noastră într-o resursă. Să o folosim nu pentru a ne învinovăți părinții și a ne justifica (pentru că istoria creează inerție), ci ca să ne înțelegem pe noi și reacțiile noastre și a ne transforma, a repara, fără să disperăm. Cu toții suntem oameni și supuși greșelii, dar că niciodată nu e prea târziu să reparăm rupturile. Pentru că relațiile sunt vii, ele pot fi reparate și schimbate de-a lungul vieții.